Satul românesc, inclusiv din Transilvania, asemenea întregii societăți, s-a transformat ireversibil, iar cei mai tineri locuitori ai săi nu mai au contact cu ceea ce până în urmă cu câteva decenii, pentru bunicii sau chiar și pentru părinții lor, era un lucru firesc, aflând, în general, doar din amintirile acestora despre cum era traiul de zi cu zi la țară.
Satul de acum nu mai este satul de dinainte, iar blidar, tiglazău, fidileș, ciur, bot sau ștronfănitor sunt cuvinte chiar de neînțeles, acum, și pentru un adolescent născut și crescut la țară, familiarizat mai degrabă cu cuvinte gen smartphone, iPhone, iPod, laptop, facebook, firewall.
Un astfel de sat este și Sâncel, așezat pe malul Târnavei Mici, lângă Blaj. Una dintre cele mai vechi localități din Alba, cu o atestare documentară încă de la 1252, Sâncelul a fost vizitat, la un moment dat, într-o zi de toamnă, prin periplul său prin țară, și de Nicolae Iorga. ‘Satul are într-o biserică obișnuită picturi de Smigelschi, plătite din fondurile unei societăți de femei. Căsuțele se înșiră apoi pe întortocheate drumuri de tină (noroi — n.r.). La capăt e via seminariului (Teologic din Blaj) și se lucrează tocmai la culegerea ei. Flăcăii dănțuiesc în buți, iar printre butuci desfac struguri femei și fete cu catrințele înfocate și mari legături de cap cu vârfuri fluturându-le pe iile albe. La facerea nopții se împart struguri fiecăreia și chipurile albe se pierd răpede, pe toate drumurile, peste care se cerne acum cenușa umbrelor’, menționa Iorga.
Acum, casele nu se mai înșiră pe ‘întortocheate drumuri de tină’, ‘flăcăii nu mai dănțuiesc în buți’ și nici femeile și fetele nu mai poartă catrințe și ii, ci sunt îmbrăcate, multe dintre ele, după cele mai noi tendințe în modă.
Obiecte din trecutul sătenilor, folosite în gospodăria luminată de doar o lampă cu gaz, dar și fotografii cu imagini din viața celor care au trăit în Sâncel în secolul trecut sunt expuse însă în cea mai completă, potrivit unor specialiști, expoziție etnografică din județ, înființată, în 2007, în baza unui proiect, unic în țară, inițiat de Consiliul Județean (CJ) Alba. ‘Așa au apreciat (că e cea mai completă — n.r.) și ceilalți custozi, în urma vizitelor reciproce efectuate la expoziții, și reprezentanți ai CJ și specialiști de la Muzeul Național al Unirii Alba Iulia’, susține custodele Teodor Costea.
Amenajată într-o clădire care a găzduit până în 1989 sediul Cooperativei Agricole de Producție, Expoziția etnografică din Sâncel te ajută să faci o evadare în timp, în acele vremuri în care membrii unei familii, de multe ori cu cinci-opt copii, trăiau înghesuiți într-o singură încăpere și mâncau, poate mai mulți chiar, din același blid (farfurie — n.r.), dar care, posibil, comunicau mai mult între ei decât noi și, cine știe, poate erau mai fericiți.
Am decis să mă întorc și eu în timp, să mă reîntorc practic într-o lume despre care am auzit atât de multe povești atunci când eram mică și stăteam în preajma bunicii care, iarna, țesea la război covoare, chindeie (prosoape — n.r.), merindări (șervet de bucătărie) sau tapete (covoare — n.r.). Așa se face că, într-o zi frumoasă de toamnă, am pătruns într-o altfel de lume grație expoziției etnografice din Sâncel, însoțită de custodele acesteia, Teodor Costea, cel care i-a convins pe săteni să doneze obiectele care fac în prezent parte din colecție și care riscau poate altfel să fie distruse mai devreme sau mai târziu. ‘Din păcate, multă lume a aruncat sau chiar a ars astfel de obiecte’, își exprimă mâhnirea custodele.
‘E un spațiu rezonabil, poate cel mai mare din județ pus la dispoziție pentru o expoziție etnografică, fapt care ne-a permis să structurăm expoziția în mai multe module’, spune Teodor Costea despre sediul fostului CAP transformat în muzeu.
Două dintre încăperi sunt destinate obiectelor folosite de țărani la munca câmpului, respectiv la semănatul cerealelor, prășitul porumbului, seceriș și strângerea recoltelor, sau în gospodărie. Găsești aici și plug, și grapă, și semănătoare de porumb, dar și unelte de fierărie și diverse obiecte de tâmplărie — fierăstrău manual, gilău. Nu lipsesc nici botul (recipient prins de spate — n.r.) de cules struguri, ștronfănitorul, un băț cu trei vârfuri cu care erau zdrobiți strugurii, ciurul de semințe sau coșnița pentru albine.
Îmi atrage atenția o moară pentru zdrobit semințe (floarea soarelui și dovleac) pentru obținerea uleiului comestibil, confecționată din lemn de păr îmbinat cu fontă, cu două roți mari paralele. După inscripția care încă se mai păstrează, descopăr că a fost construită de firma ‘Hofherr Schrantz’ din Viena.
Custodele îmi povestește că, din cele aflate de la donator, un fiu al satului stabilit la Blaj, moara a fost folosită de către familia sa între 1850 și 1931. Străbunica acestuia a primit utilajul, alături de o căldare de rachiu, de la un frate de-al său stabilit în Ungaria, pentru a o ajuta să-și întrețină familia. Instalată într-un șopron (anexă gospodărească — n.r.), alături de un teasc pentru ulei și de o plită pe care se prăjeau semințele cu puțină sare, moara familiei a deservit zeci de ani întregul sat.
‘Semințele prăjite erau puse într-o bucată de pănură și se presau în teasc. Pentru a obține uleiul, la acest procedeu lucrau doi-trei oameni, care, de cele mai multe ori, deserveau întreaga comunitate. Gospodarul primea la urmă doi litri de ulei și o parte din turtoi (resturile de la semințele presate — n.r.)’, explică Teodor Costea modul în care funcționa moara. Datorită veniturilor obținute cu ajutorul acestei râșnițe, familia respectivă a putut să-și deschidă și o misărniță (măcelărie — n.r.) și să-și cumpere o bucată de pământ, reușind astfel să-și țină copiii la școală.
În a doua încăpere, observ un mic butoiaș, confecționat dintr-un lemn de esență tare, legat la capete cu două cecuri de tablă, cu o tortiță confecționată din metal și cu un orificiu etanș pentru apă. ‘Este un fidileș, adică un recipient cu care se transporta apa de către săteni atunci când mergeau la muncile câmpului’, îmi spune custodele expoziției. ‘Fidileșul’ avea două avantaje. În primul rând, se transporta ușor, atârnat în coada sapei, iar în al doilea rând, apa se păstra rece pe tot parcursul zilei.
Tot în această încăpere este expusă și o căldare de rachiu, foarte veche după cum arată. ‘Are peste o sută de ani’, menționează Teodor Costea.
Fiindcă sâncelenii erau mari crescători de vaci și oi, aprovizionând pe vremuri cu produse lactate ‘domnii de la Blaj’, nu puteau lipsi din expoziție diverse obiecte folosite la prepararea laptelui, cum a fi ‘crinta’ pentru zer, un ciubăr pentru lapte, dar și un cântar pentru măsurarea cașului. De altfel, pe vremuri, locuitorii din sat care străbăteau pe jos cei doi kilometri care despart Sâncelul de Blaj pentru a duce laptele la abonați, unde era ‘tocmit’, sau la piață nu se salutau cu ‘Bună Ziua’, ci cu replica ‘L-ai golit (laptele — n.r.)?’, urmată de ‘L-am golit’.
Femeile din Sâncel erau și foarte bune țesătoare, așa se face că din expoziție nu lipsește războiul de țesut, precum și toate accesoriile pentru pregătirea firului de cânepă — suveică, piepteni pentru curățatul firului de cânepă, sucală, vârtelniță, spetele, rășchitor, letcă. Este expusă și o mieliță, din 1960, ustensilă prin care se pregătea fibra de cânepă, practic se zdrobea cânepa și se scotea fibra din ea, după cum explică Teodor Costea.
În ‘camera dinainte’ este expus un război de țesut pe care custodele l-a găsit într-o gospodărie cu un covor început în lucru, dar neterminat. ‘La război erau țesute lepedee (cearceafuri — n.r.), fețe de pernă, chimeși (cămăși — n.r.), ii, chindee sau ștergare (prosoape — n.r.), dar și îmbrăcăminte, care era confecționată din cânepă, in sau bumbac’, spune Costea.
De altfel, din colecția micului muzeu al satului nu lipsesc mai multe costume populare, atât pentru femei, cât și pentru bărbați, atât de vară, cât și de iarnă.
Vara, peste ii, femeile purtau rochii largi și lungi, făcute din pânză de bumbac, și catrință, iar pe cap se legau cu o năframă (maramă-n.r.), cu ciucuri care atârnau pe spate. Costumul popular femeiesc de iarnă era format și din jachetă, cu șorț și chieptărel (pieptar — n.r.), iar în picioare cizme. Bărbații purtau cioareci (pantaloni — n.r.) strânși pe picior, confecționați din lână albă de oaie (pănură), făcută în casă, cămașă făcută din pânză de cânepă, de in sau amestecată cu bumbac, peste care se încingeau, bătrânii, cu un șerpar (brâu — n.r.) de piele, iar tinerii cu o cingătoare în culorile tricolorului. Din toamnă, se purtau peste cămașă pieptare din piele de oaie, cusute cu multe înflorituri, pe buzunare fiind scris numele proprietarului și anul în care a fost confecționat. Iarna, se îmbrăcau cu o haină de pănură de culoare neagră, numită mânecar.
Într-una dintre încăperi a fost reconstitută o bucătărie tradițională veche, tinda cum era ea numită. De obicei, o casă țărănească avea doar două camere, cu o singură intrare, prin tindă. În tindă se fiebea mâncarea și se afla blidarul, adică dulapul pentru vase. ‘Tinda este spațiul cu blidarul frumos gătat, cu blide (farfurii — n.r.) și cipcă (dantelă — n.r.) pe la geam, cu blidăruțu, cu laghița (canapea de lemn — n.r.), dar și cu ploatănul (soba—n.r.) atâr de necesar la pregătirea hranei zilnice’, explică Teodor Costea.
În odaia mare, ‘casa dinainte’, unde erau primiți și oaspeții, se afla un pat înalt, numit ‘babau’, acoperit cu perne, covoare și țesături. ‘E altfel decât patul obișnuit. Fiind numai o cameră de dormit, se făcea demarcația asta cu covoarele pentru a izola, pentru intimitate, de restul activităților din casă. Acest ‘babau’ (din expoziție — n.r.) e foarte vechi, fiindcă persoane care au acum 80 de ani nu l-au folosit’, îmi spune custodele.
Lângă acest pat special se află și un pătuț pentru copii, un leagăn în care stăteau bebelușii.
Alături se află ‘culmea pentru haine’, unde, de regulă, se puneau, pentru utilitate, hainele de lucru. Acestea erau călcate cu ajutorul unui ‘tiglazău’ (fier pentru călcat—n.r.), care se încălzea cu jăratec.
În ‘casa dinainte’ era păstrată lada de zestre, cea din expoziție aparținând chiar mamei lui Teodor Costea. Lada cuprinde zestrea miresei, cu covoare, perne, desagi, chindee, cămăși, ii, cătrințe. Zestrea miresei era pusă în ladă care era dusă, în ziua nunții, cu carul tras de boi la curtea mirelui.
Mărturie a timpurilor trecute este și expoziția de fotografie veche, structurată pe mai multe secțiuni — Frumusețea portului popular, Nunta de altădată, Satul copilărei mele, Când țara ne cheamă, Fotografii de familie, Tradiții și obiceiuri la Sâncel, Unde sunteți oameni dragi.
Expoziția etnografică din Sâncel, asemeni celorlalte zeci de expoziții de același gen din Alba, reprezintă un obiectiv deosebit de important, mai ales pentru generațiile viitoare, păstrând pentru posteritate o inestimabilă zestre, clădită cu multă trudă de părinții, bunicii și străbunicii noștri.
Printre vizitatorii muzeului se regăsesc inclusiv copiii din sat, pentru că, este de părere Teodor Costea, este foarte important ca aceștia ‘să vadă de unde s-a plecat și unde s-a ajuns’. Expoziția a fost vizitată și de grupuri organizate, în special studenți de la Cluj Napoca și Alba Iulia, dar și de oaspeți străini, din Italia și Franța.
Așadar, cei care doresc să vadă obiecte salvate de la distrugere și uitare, cei care au contact cu astfel de mărturii doar din fotografii sau cei care cred, aidoma lui Lucian Blaga, că ‘veșnicia s-a născut la sat’, sunt invitați la o ‘evadare în timp’ la Expoziția Etnografică din satul de pe Tîrnava Mică.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.