Șona, un sat mărturie a prezenței timp de secole a sașilor pe Valea Târnavei Mici

Divertisment

Șona, un sat locuit timp de secole aproape în totalitate numai de sași, nu mai numără astăzi decât câțiva locuitori de etnie germană, dar vechea comunitate și-a lăsat amprenta pentru totdeauna în localitatea de pe Valea Târnavei Mici.

Aproape totul amintește în Șona de sașii care erau odată majoritari în sat, fie că vorbim de casele construite într-un anumit stil arhitectural, de vechile porți de lemn inscripționate cu numele proprietarului și cu anul în care au fost edificate, de clădirea impunătoare a școlii, dată în folosință în 1930, și, mai ales, de biserica evanghelică, monument istoric, o fortificație de strajă satului de aproape o jumătate de mileniu.

Ceva lipsește însă. Și nu e vorba doar de mirosul de mere care venea, până primăvara târziu, dinspre fiecare casă, din beciurile unde fructele erau depozitate cu migală de către gospodari. Și nici de faptul că, pe vremuri, în fiecare sâmbătă seara, fiecare familie mătura, pentru a fi curat a doua zi, duminica, nu doar trotuarul, ci și drumul din fața casei.

Știu că așa a fost până în 1990, fiindcă printre puținele familii de români care locuiau în Șona se aflau și bunicii mei. Aveau casa sus, pe deal, „între români”. Pentru a ajunge acolo, trebuia să străbați tot satul. Și acum îmi amintesc acel miros specific Șonei, de toamna până primăvara, acela de mere. Și acum îmi amintesc cum femei sau bărbați măturau, sâmbăta, drumul de pământ, acum asfaltat. Și acum îmi amintesc despre nenumăratele baluri săsești organizate de la Bobotează până la începutul Postului Mare, de la „Balul Femeilor”, cunoscut și sub denumirea de „Balul Portului”, fiindcă toată lumea era îmbrăcată în port popular, urmat a doua zi, în 3 februarie, de „Balul Copiilor”, până la „Balul Pompierilor”, în sat, mistuit de-a lungul secolelor de două incendii devastatoare, existând până în 1990 o unitate de pompieri voluntari. Și acum îmi amintesc despre balurile mascate, atât pentru adulți, cât și pentru copii, în care măștile cele mai originale erau premiate. Și acum îmi amintesc despre ultima petrecere care avea loc înainte de lăsarea postului, în casa „Părintelui vecinilor”, când se serveau tocăniță de vițel și gogoși. Și acum îmi amintesc cum toți membrii familiilor de sași se îndreptau spre biserică în fiecare duminică dimineața, îmbrăcați în costume tradiționale. 

Am purces la drum în Șona într-o astfel de zi, sperând parcă să revăd grupuri de credincioși grăbindu-se spre biserica evanghelică. Era pustiu însă pe drum, iar pe ușa de intrare în biserica fortificată era pus lacătul. Acum, aici se slujește doar la câteva săptămâni odată, atunci când vine la Șona un preot de la Sebeș, care se îngrijește spiritual și de puținii sași care au mai rămas în celelalte localități de pe Târnava Mică. Odată cu emigrarea sașilor, în biserica evanghelică din Șona nu au mai fost oficiate botezuri și nunți, ci doar înmormântări. 

„Cheile bisericii sunt la tanti Ani”, îmi spune verișoara mea, care îi transmite acesteia telefonic că vreau să fac câteva fotografii în interior. Amabilă, tanti Ani, una dintre puținele săsoaice rămase în Șona, îmi oferă această posibilitate. Îi spun că am mai fost în biserică și în vara trecută, atunci când sute de sași care au emigrat s-au reîntors, unii pentru prima dată, în satul natal pentru a marca împlinirea a 700 de ani de la prima atestare documentară a localității.

„Și acum Șona este și rămâne satul nostru natal, patria noastră, de care ne amintim cu plăcere și bucurie”, a afirmat, cu acel prilej, președintele Asociației Șonenilor în Germania, Hans Gartner. 

Sașii reîntorși în august 2013 au reeditat atunci un obicei unic în Transilvania, „La Șipote”, desfășurat, de obicei, în duminica înainte de Rusalii. Obiceiul datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, după ce sătenii au cumpărat terenurile agricole de la nobili, fiind în mod deosebit interesați să întrețină cele opt șipote (izvoare — n.r.) de pe hotarul satului, pentru a avea apă de băut atunci când mergeau la munci agricole. Din păcate, acum nu mai există niciun izvor din cele opt, odată cu plecarea sașilor acestea secând nemaifiind întreținute.

„La Șipote” este un obicei pe care sașii șoneni l-au prezentat, după emigrare, și la diverse festivaluri în Germania.

Din 1979, sașii din Șona se întrunesc în Germania tot la doi ani, constituindu-se și acolo, în 1995, în „comunitatea vecinilor”, „țighidiș”, după modelul din satul natal. „Comunitatea vecinilor” din care făceau parte toți bărbații căsătoriți este cea mai veche formă de organizare a sașilor, adusă probabil din locurile de emigrare. În Șona erau cinci astfel de comunități. În 1996, pentru ușurarea comunicării între șonenii care locuiesc în Germania și Austria s-a decis ca aceste zone să fie împărțite în cinci comunități ale vecinilor, așa cum erau odinioară în satul natal.

Din 2003, „comunitățile vecinilor” execută în mod regulat reparațiile necesare la biserica evanghelică și casa parohială. Se îngrijesc în mod special ca cimitirul unde odihnesc rudele lor să fie întreținut. Observ că pe pietrele multor morminte, ridicate de familii înainte de emigrare, sunt trecute și nume ale celor care au plecat după 1989 în Germania și care nu au mai fost aduși, atunci când au murit, pentru a fi înmormântați aici, alături de soț sau de soție. 

Cimitirul, care are și o capelă, bine întreținută, se află în imediata vecinătate a bisericii fortificate. Inițial, biserica sașilor, atestată documentar la 1252, se afla la peste doi kilometri distanță față de actualul lăcaș de cult, fiind dărâmată două secole mai târziu. Pe un turn din biserica actuală, unde s-a folosit piatră din cea dărâmată, este inscripționat anul 1464, dovadă că a existat și o altă biserică. Între 1520 și 1550 se construiește o biserică fără turn, în formă de sală, dedicata Sfântului Matei, construită din piatră și cărămidă. Odată cu realizarea Reformei și în Transilvania, în 1572, biserica din Șona devine Evanghelică. 

Prima renovare a bisericii a avut loc în 1657, iar cea mai recentă în 1989.

În 1826, a fost amenajat turnul clopotelor în forma în care este și în prezent. Unul dintre clopote, existent și azi, este inscripționat 1647. Celelalte două au fost turnate în 1922, la Sibiu, pentru a le înlocui pe cele confiscate în timpul Primului Război Mondial. 

La 1844, bisericii i se adaugă o navă laterală cu galerie, iar trei ani mai târziu este amenajat un nou altar.

Prima orgă a bisericii a fost construită în 1660. Cea actuală datează din 1852, fiind restaurată în 1927. 

Ceasul de pe turn, acum nefuncțional, a fost achiziționat în 1912, de la o fabrică din Bernburg, de către „Asociația Femeilor” din Șona, care a colectat 1.285 de coroane în acest sens. Cadranul ceasului a fost refăcut în 1976.

Prima casă parohială a bisericii evanghelice a fost construită în 1696. Actuala datează din 1875, iar în interiorul ei a fost amenajată o expoziție cu fotografii vechi.

Dacă biserica sașilor are o vechime de aproape cinci sute de ani, biserica ortodoxă din localitatea înființată la 1313 de sași a fost construită doar la 1935, lucru firesc ținând cont că în sat erau la vremea respectivă doar 14 familii de români. Ridicată sus, pe deal, în locul unei biserici mici de lemn, pentru construirea ei au fost necesare fonduri de 200.000 de lei. Jumătate din bani au fost donați de învățătorul Maxim Blaga, iar pentru restul banilor necesari a fost contractat un credit pentru care primarul Gheorghe Cristea a girat cu casa și cu pământul avut în proprietate.

Dacă în perioada Interbelică locuiau în Șona doar câteva zeci de români și în jur de 1.600 de sași, la cel mai recent recensământ s-a stabilit că aici locuiesc peste 850 de români, câteva zeci de maghiari și câteva zeci de romi. 

Numărul sașilor din Șona a început să scadă odată cu al Doilea Război Mondial, atunci când peste 70 de tineri, înrolați în armata română sau în cea germană, au pierit în lupte.

În ianuarie 1945, un număr de 230 de sași, 108 bărbați, având între 17 și 45 de ani, și 122 de femei, cu vârste între 18 și 30 de ani, au fost deportați în fosta Uniune Sovietică, fiind transportați timp de mai multe săptămâni în vagoane de vite în bazinul Donețk. Douăzeci de bărbați și douăsprezece femei nu s-au mai întors, murind în lagăr.

Mulți sași, peste 60, au rămas în Germania după al Doilea Război Mondial, ulterior, și din cauza regimului comunist, rudele acestora solicitând autorităților române să li se aprobe să emigreze pentru a-și reîntregi familiile. După 1970, numărul sașilor din Șona a scăzut accentuat, ajungând ca în 1989 să mai fie doar în jur de 200. Și aceștia au emigrat în 1990. Sașii din Șona nu au uitat însă de unde au plecat și, de câțiva ani, se reîntorc periodic în satul natal sau, în cazul unora dintre ei, al părinților și bunicilor lor.

Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.