Un castel din secolul al XVI-lea, azi în ruină, în care au fost asasinați un guvernator al Transilvaniei și un domnitor al Moldovei, folosit în anii colectivizării ca și depozit, aflat nu departe de Alba Iulia, se află pe lista celor mai periclitate monumente istorice din țara noastră.
Lăsat în paragină, castelul, în care a fost asasinat cardinalul Martinuzzi, guvernator al Transilvaniei, a fost otrăvit domnitorul Aron Vodă, ținut anterior prizonier aici, și au fost asasinați doi arhitecți italieni, s-a numărat printre cele mai importante palate renascentiste din Transilvania.
Plin de mister, castelul de la Vințu de Jos, printre zidurile căruia crește vegetația și uneori pasc animale, ar putea reprezenta un obiectiv turistic, dar, din păcate, numărul celor care vizitează acest loc este infim, cei mai mulți fiind turiști din Ungaria.
După 1989, nu a existat interes pentru conservarea sa, iar în urmă cu câțiva ani, ruinele castelului, cu domeniul aferent, au fost retrocedate Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, în proprietatea căreia a fost la începutul secolului al XVIII-lea. Fondurile europene ar putea reprezenta o modalitate de atragere de bani cel puțin pentru conservarea a ceea ce a mai rămas din castelul de odinioară, au opinat, pentru AGERPRES, reprezentanți ai Arhiepiscopiei.
Pe locul castelului s-a aflat la început o mănăstire dominicană, înființată în jurul anului 1300, avariată de turci în 1438 și 1442. Primul deținător laic al domeniului a fost nobilul Nicolae Kocsardy, care l-a vândut cu opt mii de forinți episcopului de Oradea, Gheorghe Martinuzzi. În 1538, acesta l-a cedat principelui Transilvaniei, Ștefan Mailat, în schimbul unei alte cetăți. După ce domeniul de la Vințu de Jos a fost administrat câțiva ani și de domnitorul Țării Românești, Radu Paisie, el a reintrat, după moartea voievodului, în posesia lui Martinuzzi, devenit guvernator al Transilvaniei.
De numele lui Martinuzzi (1482-1551), fost soldat la curtea lui Ioan Corvin și apoi călugăr al Ordinului Paulian, se leagă organizarea Principatului Transilvaniei, al cărui prim principe a fost Ioan Sigismund, în acea vreme încă minor și căruia cardinalul i-a fost tutore.
Ca și guvernator, Martinuzzi și-a stabilit reședința la Vințu de Jos, transformând fosta mănăstire într-un castel, în perioada 1546-1551.
‘Nucleul edificiului se compunea dintr-o clădire având un singur nivel, apărată de o incintă înconjurată de ziduri din piatră, cu poartă pe latura de nord-est și pod mobil. Corpul principal a căpătat frumoase ancadramente renascentiste, atribuite arhitectului Domenico de Bologna, iar castelul a fost fortificat cu o palisadă dublă, pe laturile de est și sud, fiind înconjurat cu valuri de pământ și șanțuri umplute cu apă din Mureș’, aflăm din lucrarea ‘Castles@ Fortresses in Transylvania: Alba County. (Castele și cetăți din Transilvania: Județul Alba)’.
Considerat unul din cei mai buni politicieni și diplomați ai vremii sale, guvernatorul a fost acuzat, în 1551, că ar conspira cu sultanul împotriva împăratului Ferdinand I. În decembrie 1551, cardinalul a fost asasinat în reședința sa de către mercenari conduși de Giovanni Battista Castaldo, comandantul trupelor austriece din Transilvania. ‘Papa Iuliu al III — lea l-a numit cardinal la 12 octombrie 1551. Ferdinand se temea de capacitățile sale politice. A fost ucis de Castaldo, Sforza Pallavicini și secretarul italian al cardinalului, Marco Ferrari, la 17 decembrie 1551, în castelul său, în timp ce se ruga. Trupul i-a fost mutilat, zăcând neînmormântat 70 de zile. După ce călugării au aflat de crimă, l-au înmormântat în Catedrala din Alba Iulia, unde se află o placă comemorativă’, se menționează în volumul ‘Odinioară în Vințu de Jos’, semnat de Cristian Florin Bota.
Legenda spune că Martinuzzi ar fi fost ucis de fapt de Castaldo pentru un tezaur de monede antice, pe care cardinalul, la rândul său, l-ar fi luat de la un grup de pescari care l-au descoperit întâmplător.
Directorul general al Muzeului Național al Unirii Alba Iulia, Gabriel Rustoiu, spune că, potrivit istoricilor Hadrian Daicoviciu, Ștefan Ferenczi și Ioan Glodariu, autorii volumului ‘Cetăți și așezări dacice în sud-vestul Transilvaniei’, în jurul anului 1540, niște țărani care vâsleau pe râul Strei, în apropierea localității Sîntămărie-Orlea, ar fi dat la rădăcina unui copac bătrân de un tezaur de monede compus din 40.000 de galbeni, având pe avers efigia lui Lysimachos, iar pe revers figura Victoriei. ‘Se zice că tezaurul, în marea lui majoritate, ar fi ajuns în posesia cardinalului Giorgio Martinuzzi, primul cancelar al principatului Transilvaniei, ucis nu peste mult de către austrieci, iar din ce a mai rămas în tezaurariatul lui de la Gherla, generalul imperial Giovanni Castaldo ar fi trimis în colecția imperială de la Viena 10.000 de bucăți’, susține sursa citată.
Alte izvoare spun că 1545 este anul găsirii tezaurului de galbeni Lysimachos. Două mii de galbeni ar fi fost trimiși de Martinuzzi împăratului Ferdinand I la Viena, patru mii de galbeni ar fi fost reținuți pentru el însuși, iar cinci mii au ajuns în tezaurul ex-reginei Isabella, respectiv principelui Ioan Sigismund.
Tot în castelul de la Vințu de Jos și-a pierdut viața și domnitorul Moldovei, Aron Vodă, fiul nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu, cunoscut și ca Aron Tiranul, deoarece a impus o fiscalitate excesivă după ce și-a cumpărat tronul cu un milion de galbeni. El a domnit din septembrie 1591 până în iunie 1592, apoi din septembrie 1592 până în aprilie 1595. În 1594 s-a alăturat Ligii Sfinte, coaliția antiotomană condusă de habsburgi, și a recunoscut suzeranitatea lui Sigismund Bathori. Ulterior, pentru că ar fi îndrăznit să trateze direct cu imperialii, Bathori l-a socotit trădător și a pus să fie arestat împreună cu întreaga sa familie, confiscându-i averea. Împreună cu familia sa, domnitorul a fost adus, sub o impresionantă pază, de la Iași la Alba Iulia.
Domnitorul și familia sa au fost depuși în 9 mai 1595 sub pază strictă la castelul de la Vințu de Jos, unde Aron Vodă a fost mai târziu otrăvit. El a fost înmormântat în biserica ridicată la Alba Iulia din porunca lui Mihai Viteazul, unde nu și-a aflat însă liniștea. ‘După înfrângerea oștilor lui Mihai Viteazul, la Miraslău, la 20 septembrie 1600, lefegii generalului Basta au pătruns în Alba Iulia, au dărâmat biserica ortodoxă și au dezgropat osemintele lui Aron Vodă, aruncându-le. ‘O așa neomenie n-a fost făcută nici de păgâni’, îi scria, câteva luni mai târziu, Mihai Viteazul cardinalului Ferdinand, duce de Toscana’, se menționează într-un studiu monografic dedicat lui Vasile Aron de către Liliana Maria Popa și Ioan Nicolae Popa.
După moartea lui Martinuzzi, domeniul intră pentru scurt timp în posesia generalului Castaldo. În 1553 a fost ocupat de oamenii principelui Andrei Bathory, soțul Margaretei Mailath. Între 1575-1578, stăpâni ai castelului sunt Ștefan și Cristofor Bathory. După 1578, castelul revine în posesia Margaretei Mailath.
În 1601, în temnița castelului au fost uciși arhitecții italieni Simone și Fulvio Genga, de către generalul Basta, sub pretextul că cei doi s-au amestecat în treburile politice ale Principatului Transilvaniei în timpul lui Mihai Viteazul.
Castelul și domeniul au ajuns în 1614 în proprietatea principelui Gabriel Bethlen, care, alături de arhitectul său de curte, italianul Giacomo Resti, a conceput un ansamblu hexagonal înscris într-un oval, fortificat cu turnuri asemănătoare bastioanelor. Până la moartea principelui, s-au realizat însă numai patru aripi și patru turnuri din proiectul inițial. Din 1617 s-a păstrat o inscripție fragmentară, în latină, încastrată în edificiul porții: ‘Gabriel Bethlen, din mila lui Dumnezeu, principe al Transilvaniei, a ridicat pe propria sa cheltuială această poartă cu întregul zid în anul Domnului 1617, pe vremea birăului Akosi Gaspar’.
Izvoarele ulterioare nu pomenesc decât de amenajarea și înfrumusețarea spațiilor de locuit. În perioada 1658-1661, castelul a fost pustiit de trupele turco-tătare.
În temnița castelului a fost închis, în 1680, și mitropolitul Sava Brancovici, din ordinul principelui Mihail Apaffy.
La începutul secolului al XVIII-lea, în 1715, castelul și domeniul au ajuns în proprietatea Episcopiei Romano-Catolice din Transilvania. Episcopii își petreceau la Vințu de Jos verile. Asta până în 1792, când, pe timpul unei șederi a lui Ignatiu Batthany, reședința episcopală din castel a căzut pradă incendiului. După incendiu, episcopul a planificat reconstruirea și extinderea castelului, însă până la finele vieții lui a avut loc doar repararea acestuia.
În timpul regimului comunist, castelul a fost folosit ca magazie, ca depozit de cereale și ca depozit de mobilă. La finele anilor 70, funcționa aici o fabrică de prelucrare a cărnii. Întreaga latură de nord a castelului s-a prăbușit în 1981.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.